Există momente în viață în care alergăm fără să ne mai întrebăm de ce.
Muncești. Rezolvi. Construiești. Răspunzi. Planifici. Mai ai un proiect, încă o problemă, încă ceva de terminat.
Și îți spui:
„Mai rezist puțin.”
„După asta mă odihnesc.”
„După proiectul acesta.”
„După filmarea aceasta.”
„După problema aceasta.”
Doar că acel „după” nu mai vine.
Până într-o zi.
Când viața pune frână.
Brusc.
Fără să te întrebe dacă ești pregătit.
Fără să țină cont de planurile tale.
Fără să-i pese că tu credeai că nu ai voie să te oprești.
Așa începe și povestea mea.
Cartea se numește „La naiba, boală, te iubesc!” și este, probabil, cea mai personală parte din mine pe care am ales vreodată să o fac publică.
Nu este o carte despre boală.
Este o carte despre viață.
Despre goana nebună în care ajungem să trăim.
Despre presiune. Despre control. Despre responsabilități. Despre oameni. Despre relații. Despre frică. Despre corp. Despre limite. Despre momentul în care tot ceea ce considerai urgent începe, dintr-odată, să arate altfel.
Și astăzi vreau să vă las câteva rânduri chiar din primul capitol.
Nu un rezumat.
Nu o explicație.
Doar o bucată din poveste.
„Unde mă grăbeam?
Și nu știu.
Eu încă nu știu.
Nu știu unde alergam atât de tare.
Știu doar că alergam.
Munceam.
Construiam.
Rezolvam.
Controlam.
Planificam.
Mă trezeam și începeam să alerg înainte să-mi dau seama dacă eu eram bine.
Corpul îmi mai aprindea câte un bec în bord.
Oboseală.
Durere.
Semnale pe care astăzi le privesc altfel.
Eu vedeam becul aprins și continuam să conduc.
„Mai rezist puțin.”
„Mai am de făcut ceva.”
„După asta mă odihnesc.”
„După proiectul acesta.”
„După filmarea aceasta.”
„După problema aceasta.”
Doar că acel „după” nu venea niciodată.
Până când, într-o zi, corpul meu nu mi-a mai cerut voie.
A frânat singur.
Și m-a tras pe banda de urgență.”**
Aici mă opresc.
Pentru că restul vreau să rămână în carte.
Dar vă pot spune atât:
când viața mea a frânat, am început să văd lucruri pe lângă care trecusem ani întregi în fugă.
Am început să văd oamenii.
Să-mi văd corpul.
Să-mi văd limitele.
Să văd cât de mult mă obișnuisem să trag de mine.
Și, poate cel mai greu, să mă văd pe mine.
În carte am scris fără măști.
Despre frică.
Despre durere.
Despre neputință.
Despre singurătate.
Despre oamenii care rămân atunci când nu mai poți fi omul puternic care rezolvă tot.
Despre control.
Despre feminitate.
Despre acceptare.
Despre iubire de sine.
Și despre ce se întâmplă atunci când corpul tău poate face mai puțin, dar tu începi, paradoxal, să simți mai mult.
Poate că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am înțeles este acesta:
poți merge incredibil de repede prin viață și, totuși, să nu ajungi nicăieri.
Iar uneori trebuie să fii oprit ca să vezi ceea ce era lângă tine de mult timp.
Nu știu încă dacă voi publica această carte.
De aceea vreau să vă întreb direct.
Dacă după aceste rânduri ai simțit că ai vrea să întorci pagina și să continui, dă-mi un semn.
Scrie-mi.
Lasă-mi un comentariu.
Spune-mi simplu:
„Cristina, public-o. Vreau să o citesc.”
Vreau să știu dacă această poveste trebuie să rămână doar a mea sau dacă este timpul să ajungă și la voi.
Poate că răspunsul vostru va decide ce se întâmplă mai departe cu „La naiba, boală, te iubesc!”.